Categorii
Imagini de la Expozitia Renaissance - Makriammos Bongalows - Insula Thassos




Istoria picturii

Istoria picturii debutează încă din perioada preistorică a istoriei lumii şi continuă şi în zilele noastre. De-a lungul timpului, în pictură s-au utilizat mai multe tehnici:

fresca: atinge apogeul în Evul Mediu si Renaştere;tempera: dezvoltată chiar de vechii egipteni şi babilonieni; pictura în ulei: apărută în evul mediu, atinge măreţia în perioada renascentistă; alte tehnici ca guaşă, email, acuarelă, care devin populare în epoca modernă.

De asemenea, în decursul istoriei, s-au sucedat diferite curente şi mişcări artistice, care au avut particularităţi, în funcţie de artist şi de zona geografică de manifestare.

Preistorie şi antichitate

Pictură rupestră, reprezentând zimbri şi datând din paleolitic (Lascaux, Franţa) 

Picturile încă existente pe pereţii peşterilor din Spania şi sudul Franţei înfăţişează cu multă acurateţe bizoni, cai şi cerbi. Se utilizau culori strălucitoare realizate din pulberi minerale dizolvate în grăsimi, albuş de ou, sucuri vegetale etc. Se pare că primele picturi făceau parte dintr-un ritual magic. În reprezentările din Lascaux, Franţa, de exemplu, apar oameni şi animale, dar şi nişte pete a căror semnificaţie rămâne neînţeleasă. Oricum, este vizibilă capacitatea omului primitiv de a lucra cu imagini, simboluri şi semne.

Pictura egipteană

Cu peste 5.000 de ani în urmă, egiptenii încep să picteze pereţii mormintelor faraonilor cu reprezentări din mitologie şi ale unor aspecte ale vieţii cotidiene. Pentru a ilustra importanţa, faraonii sunt reprezentaţi la o scară mai mare decât persoanele înconjurătoare.

Pictura minoică

Minoicii, strămoşi ai grecilor, au creat picturi realiste pe pereţii palatelor din Creta sau pe ceramică. Un exemplu îl constituie Fresca cu toreador (datată în 1.500 î.Hr. şi expusă la Muzeul Heraklion din Creta). Pare a fi reprezentarea unui ritual în care participanţii se năpustesc asupra unui taur. O alta temă răspândită este dată de viaţa marină, exemple grăitoare în acest sens fiind Fresca cu delfin sau Vaza cu caracatiţă (ambele datate în aceeaşi perioadă).

Grecia antică

Cu excepţia a câtorva fragmente, picturile greceşti antice nu au supravieţuit timpului. Avem reprezentări naturale ale unor scene mitologice în cadrul ceramicii, iar din epoca elenistă picturi sub formă de mozaic.

Roma antică

Romanii au dus la perfecţiune tehnica mozaicului, mai ales pe pardoseli, şi a frescelor pe pereţi. Sunt reprezentate ritualuri, teme mitologice, peisaje, naturi moarte sau scene cotidiene. Obiectele din depărtare sunt reprezentate cu culorile şi contururile mai estompate, ceea ce conferă un puternic realism prin efectul spaţial creat. Foarte multe exponate au fost găsite în siturile fostelor oraşe Pompei şi Herculaneum, distruse în urma erupţiei vulcanului Vezuviu (79 d.Hr.).

Pictura bizantină

Picturile creştinismului timpuriu, datate în secolele al III-lea şi al IV-lea, au decorat catacombele romane şi pereţii primelor biserici sub forma de mozaic. Apar primele stilizări în cadrul reprezentării temelor din Noul Testament. Astfel, Hristos este reprezentat ca un păstor, ceea ce aminteşte de reprezentarea zeului Hermes; învierea este simbolizată prin reprezentarea poveştii din Vechiul Testament a profetului Iona care scapă din peştele care îl înghiţise. O valoare deosebită o au mozaicurile descoperite la bazilicile din Ravenna (secolul al VI-lea). Personajele sunt reprezentate stilizat, cu figurile uşor alungite, privind în depărtare parcă dincolo de timp. O alta temă caracteristică artei bizantine o constituie lumea cerească. Icoanele, picturi pe lemn ale imaginii lui Hristos sau Fecioarei, sau reprezentări ale sfinţilor, constituiau obiect de venerare. Reminiscenţe ale stilului bizantin putem găsi şi la manuscrisele necreştine, datate în secolele al IV-lea şi al V-lea, aflate la Biblioteca Vaticana sau în scrieri creştine ca Psaltirea pariziană (datată în secolul al X-lea şi aflata la Biblioteca Naţională din Paris.) Pagină din manuscrisul Très Riches Heures du Duc de Berry (1413 - 1416)

Pictura medievală

Arta evului mediu - realizată în afara graniţelor Imperiului Bizantin - are câteva trăsături distinctive. Astfel, arta anglo-irlandeză care începe să înflorească în perioada cuprinsă între secolele al VII-lea şi al IX-lea în mănăstirile Insulelor Britanice, este caracterizată prin decoraţii de tip caligrafic. Celebrul manuscris Evanghelia Lindisfarne (698? - 721, British Library, Londra) conţine decoraţii liniare, combinând elemente celtice şi germanice.

Goticul timpuriu

Încă din perioda goticului timpuriu, se dezvoltă pictura pe vitraliile catedralelor. Printre artiştii acestei perioade putem aminti: Ambrogio Lorenzetti: în perioada 1338 - 1339, pictează frescele din Palazzo Pubblico din Siena; Simone Martini: în 1328, realizează un celebru portret ecvestru al unui erou militar local.

Goticul târziu

În secolul al XV-lea, goticul se extinde şi în nordul Europei. Detaliilor realiste li se acordă o deosebită atenţie, ceea ce denotă interesul artiştilor îndreptat către fiinţa umană şi natură. La începutul secolului al XV-lea, fraţii Limbourg se mută din Flandra în Franţa, unde realizează unul dintre cele mai celebre manuscrise gotice, cunoscut sub numele Très Riches Heures du Duc de Berry (muzeul Condé, Chantilly). Ilustraţiile acestui manuscris reflectă stilul medieval târziu. Spre deosebire de fraţii Limbourg, pictorul italian Giotto di Bondone (1267? - 1337) redă demnitate şi dimensiuni monumentale figurii umane. Opera sa a revoluţionat pictura italiană, dar şi a nordului Europei. Printre cele mai celebre fresce ale sale se numără cele de la Capela Arena din Padova, realizate în 1305 şi 1306. De asemenea, Giotto a mai realizat numeroase picturi de altar, pe lemn, tradiţie continuată de pictorii evului mediu târziu. [modifică] Renaşterea Pentru detalii, vezi: Renaşterea. Această revoluţie culturală ce se întinde de-a lungul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, care a debutat în Italia, a stimulat interesul pentru cultura clasică şi a redat încrederea în individ. Realizările antichităţii au fost apreciate la justa lor valoare, dar şi cea a potenţialului uman. Leonardo da Vinci, "Cina cea de Taină", 1495 - 1498, Santa Maria delle Grazie, MilanoUn exemplu în acest sens îl constituie frescele realizate în cadrul bazilicii Santa Maria del Carmine (Florenţa) în jurul lui 1427 de către Masaccio (1401 - 1428), unul din marii inovatori ai acestei perioade. Aici sunt vizibile fina observaţie a comportamentului uman şi o bună cunoaştere a artei antice. În lucrarea Alungarea din paradis, a aceluiaşi autor, Adam şi Eva au figuri triste; reprezentarea Evei aminteşte de celebra sculptură antică Venus pudica.

Renaşterea timpurie

Operele unor mari sculptori şi arhitecţi conduc la elaborarea principiilor perspectivei liniare, care permite pictorilor ca reprezentărilor bidimensionale să le confere iluzia spaţiului tridimensional. Cei mai mulţi pictori ai perioadei timpurii a Renaşterii, printre care Paolo Uccello (1397?-1475), Piero della Francesca (1420?-1492) şi Andrea Mantegna (1431-1506) au utilizat acest pricipiu şi au introdus şi alte inovaţii în ceea ce priveşte tehnica picturii în ulei, tempera sau fresco. Alti artişti veneţieni ca Domenico Veneziano (1405?-1461), Giovanni Bellini (1430?-1516) şi Giorgione (1478?-1510) devin celebri prin strălucirea culorilor în ulei folosite. Rafael, Şcoala din Atena, 1509 [modifică] Apogeul Renaşterii Maeştrii acestei perioade au fost: Leonardo da Vinci: nu a lăsat prea multe picturi, fiind preocupat mai ales de ştiinţă şi de invenţii în domeniul tehnologiei. A utilizat pigmenţi în ulei pe gips uscat, de aceea frescele s-au deteriorat de-a lungul timpului, cum este cazul lucrării "Cina cea de Taină" (1495 - 1497, Santa Maria delle Grazie, Milano). Rafael: perfecţionează descoperirile Renaşterii timpurii în ceea ce priveşte culoarea şi compoziţia. Creează adevărate modele ale reprezentării Fecioarei şi Pruncului Sfânt şi realizează portrete admirabile ale contemporanilor. Michelangelo: îşi manifestă geniul prin picturile plafonului Capelei Sixtine din Roma (1508 - 1512), printre care amintim: Geneza, Căderea în păcat şi marea frescă de perete Judecata de apoi (1536 - 1541). Tiţian marchează apogeul picturii veneţiene prin portretele sale, care dovedesc o cunoaştere profundă a naturii umane, reprezentări ale lui Hristos şi a altor teme mitologice, dar şi ale nudului feminin. Sandro Botticelli, La primavera, 1478, Galleria degli Uffizi, Florenţa.

Renaşterea în diverse ţări europene

În secolul al XV-lea, influenţa Renaşterii italiene se extinde şi asupra vestului Europei, dar se pierd reminiscenţele antice. Atenţia este acum îndreptată în întregime asupra fiinţei umane şi a redării meticuloase a detaliilor naturale. În secolul următor, se extind şi conceptele referitoare la arta antică şi la perspectiva liniară. Unul dintre cei mai importanţi pictori olandezi ai secolului al XV-lea este Jan van Eyck (1390? - 1441), care, ajutat si de fratele său, Hubert, realizează polipticul de la Ghent (1432, Biserica Saint Bavon, Ghent). Cele 24 de panouri conţin sute de figuri umane. Este remarcabilă redarea detaliilor, mai ales a vegetaţiei, unde putem distinge peste 30 de specii de plante. Jan van Eyck, Familia Arnolfini, 1434, National Gallery, LondraAlt artist flamand al perioadei este Rogier van der Weyden (1399 - 1464) ale cărui picturi religioase sunt străbătute de un puternic dramatism emoţional. Hans Memling (1435? - 1494) creeză figuri delicate, graţioase pe un fundal eteric. Hugo van der Goes (1440? - 1482) realizează, la comanda familiei italiene Portinari, o superbă piesă de altar (1476, Palazzo degli Uffizi, Florenţa) cu o multitudine de detalii. O caracteristică a tuturor acestor artişti o constituie utilizarea simbolurilor specifice iconografiei. Obiectele nu sunt reprezentate doar pentru sine, ci întruchipează idei abstracte; de pildă o vază de cristal semnifică puritatea. Perspectiva liniară nu era cunoscuta pictorilor flamanzi, totuşi tehnica acestora, a emailului în ulei şi a culorilor tempera, nu a fost niciodată depaşită. În Franţa, cel mai important pictor al acestei perioade a fost Jean Fouquet (1416? - 1480), un valoros portretist, dar şi miniaturist, care a influenţat atât arta flamanda timpurie, dar şi pictura italiană. Hieronymus Bosch, Grădina deliciilor pământene, 1500 - 1505, Museo del Prado, MadridLa începutul secolului al XVI-lea, au fost create mari capodopere de către pictori care, mai mult interesaţi de valoarea expresivă a obiecelor şi personajelor, au ignorat perspectiva, anatomia şi proporţiile corecte. Un exemplu îl constituie Grădina deliciilor pământene, triptic al olandezului Hieronymus Bosch (1450? - 1516), o conglomeraţie plină de senzualism, de forme umane, animale şi vegetale. De asemenea şi în piesa de altar de la Isenheim (1512 - 1515? Muzeul Unterlinden, Colmar, Franţa), pictorul german Matthias Grünewald (1475? - 1528) exagerează formele umane pentru a reda mai multă expresivitate emoţiei. La polul opus se află Albrecht Dürer (1471 - 1528), un adevărat geniu al renaşterii nordice, celebru prin acurateţea cu care a redat figura umană şi meticulozitatea redării detaliului. Acest mare umanist creştin, a cărui curiozitate ştiinţifică poate fi comparată doar cu cea a lui Leonardo da Vinci, a fost influenţat de Erasmus din Rotterdam şi de Martin Luther, lucru vizibil în lucrarea Călăreţul, Diavolul şi Moartea (1513) şi de picturile formând Cei patru apostoli (1526?, Alte Pinakothek, München). Un alt artist german remarcabil a fost Hans Holbein cel Tânăr (1497? - 1543), cunoscut mai ales pentru portretul regelui englez Henric al VIII-lea şi al lui Thomas Morus. Hans Holbein, Ambasadorii, 1533, National Gallery, LondraPrintre pictorii olandezi ai secolului al XVI-lea, cel mai celebru este Pieter Bruegel cel Bătrân (1525? - 1569). Scenele sale de viaţă rurală sau cele satirice referitoare la nebunie sunt foarte valoroase. Inspirate din mitologie, parabole sau proverbe, creaţia sa încântă privitorii de mai bine de patru secole.

Manierismul

Acest stil, caracterizat prin conştiinţa de sine, dar şi artificial, apare în Italia în jurul lui 1520. Accentul nu cade pe armonia liniei, a culorii sau a compoziţiei, ci pe complexitate şi distorsionare. Chiar şi picturile religioase devin ciudate privitorului, deoarece nu mai respectă vechile canoane. Printre manierişti putem considera: Pontormo (Jacopo Carucci, (1494 -- 1557), Rosso Fiorentino (1494 - 1540), Parmigianino (Girolamo Francesco Maria Mazzola, 1503 - 1540), Tintoretto (Jacopo Comin, 1518 - 1594) si Agnolo Bronzino (1503 - 1572). Dar cel mai cunoscut manierist este El Greco (1541 - 1614). Acesta a studiat în Italia, dar s-a stabilit în Franţa. Modalitatea sa emoţională de abordare se aplică şi asupra peisajelor, care uneori ating valenţe apocaliptice. Un exemplu îl constituie Vedere din Toledo (1600? - 1610, Metropolitan Museum of Art, New York).

Barocul

Arta secolului al XVII-lea, arta barocă, este caracterizată prin dinamism, spre deosebire de cea renascentistă care este relativ statuară. Caracteristice stilului baroc sunt liniile diagonale de compoziţie, care conferă senzaţia de mişcare, şi utilizarea clarobscurului. Ambele trăsături au creat un stil grandios, dramatic, apropiat spiritului vital al Contrareformei. Mulţi dintre pictorii începutului secolului al XVII-lea părăsesc artificialitatea manierismului în încercarea de a se apropia tot mai mult de lumea naturală. [modifică] Italia În Italia perioadei baroce s-au afirmat o multitudine de artişti, toti înzestraţi cu o deosebita forţă novatoare. Annibale Carraci (1560 - 1609), Guido Reni (1575 - 1642), Guercino (Giovanni Francesco Barbieri, 1591 - 1666) şi Pietro da Cortona (1596 - 1669) au realizat fresce de tavan splendide, care au decorat diverse palate ale Romei, toate inspirate din lucrările lui Michelangelo de la "Capela Sixtină". Dar cel mai mare inovator rămâne Caravaggio (1571 - 1610) ale cărui clarobscururi utilizate în pictura religioasă au exercitat o puternică influenţă asupra pictorilor italieni, cum ar fi Orazio Gentileschi (1563 - 1639), şi a artei europene în general. Ulterior, acest nou stil a fost denumit "tenebrism".

Franţa

Stilul lui Caravaggio a fost asimilat de doi pictori francezi. Georges de La Tour (1593 - 1652), pictor de subiecte religioase, a fost un maestru al luminilor şi umbrelor, demonstrându-si virtuozitatea prin modul cum ilumina feţele şi mâinile prin lumina parcă străvezie a unei singure lumânări. Louis Le Nain (1593? - 1648) utiliza luminile şi umbrele obţinând aceleaşi efecte dramatice dar în cazul vieţii rurale. Totuşi, în general, artiştii baroci francezi, practicau o moderaţie clasică, ceea ce conferea echilibru, claritate şi armonie lucrărilor lor. Acest lucru este vizibil atât în cazul subiectelor clasice redate de către Nicolas Poussin (1594 - 1665) sau la peisajele onirice ale lui Claude Lorrain (1600 - 1682), artişti care şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în Italia.

Spania

Diego Velázquez, "Las Meninas"Jusepe de Ribera (1591 - 1652) şi Francisco de Zurbarán (1598 - 1664) au preluat tenebrismul lui Caravaggio, dar fiecare în mod diferit. Astfel, dacă la Ribera avem un realism brutal, la Zurbarán subiectele religioase sunt văzute cu acel misticism spaniol iar, ca şi Caravaggio, acesta din urmă excelează în redarea naturii statice. Diego Velázquez (1599 - 1660), pictorul de curtea lui Filip al IV-lea al Spaniei, a fost cel mai mare pictor baroc spaniol. Redă subiectele cu detaşare, fără pasiune, iar membrii familiei regale sunt portretizaţi în mod realist, realism vizibil în celebra sa lucrare "Las meninas" ("Domnişoarele de onoare", 1656, Muzeul Prado). În aceasta pictură, pe lângă anturajul regal, apare într-un colţ şi imaginea autorului aflat la şevalet. [modifică] Barocul flamand Peter Paul Rubens (1577 - 1640), maestrul barocului flamand, a fost influenţat de tenebrismul lui Caravaggio, dar şi de marii colorişti veneţieni Tiţian şi Veronese. Popularitatea sa a fost atât de mare, încât a înfiinţat numeroase ateliere, în care numeroşi asistenţi îl ajutau să ducă la bun sfârşit numeroasele comenzi pe care le primea din partea municipalităţii, bisericii, regalităţii şi a unor întreprinzători privaţi. Vasta sa operă include portrete, redarea unor subiecte mitologice, religioase şi istorice, toate exprimând exuberanţa stilului baroc şi vitalitatea spiritului artistului. Stilul lui Rubens, plin de culoare vibrantă, în care lumina şi întunericul contrastează în mod spectaculos, este clar vizibil în Coborârea de pe cruce (1611 - 1614, Catedrala din Anvers) şi în Pălăria de paie (1620?, National Gallery, Londra). Antoon van Dyck (1599 - 1641), unul din discipolii lui Rubens, devine celebru prin portretele realizate personajelor de curte ale lui Charles I al Angliei. Aceste picturi sunt pline de eleganţă şi atenţie acordată detaliilor, trăsături specifice lui Rubens, şi au exercitat o puternică influenţă asupra portretisticii engleze a secolului al XVIII-lea.

Olanda

Un număr mare de pictori au apărut în Olanda secolului al XVII-lea. Dintre aceştia se remarcă Rembrandt van Rijn (1606 - 1669). Operele sale timpurii, cum ar fi Bancherul (1627, Staatliche Museum, Berlin), au fost influenţate de Caravaggio; ulterior, în lucrari ca Autoportret (1659, Iveagh Bequest, Kenwood House, Londra), afişează tehnica clarobscurului şi profunditate psihologică. Alţi pictori olandezi au fost: Frans Hals (c. 1580 - 1666) şi Jacob Isaackszoon van Ruisdael (1628? - 1682), care au realizat splendide peisaje. Numeroşi alţi artişti au excelat în teme ca: scene, portrete, viaţa cotidiană spre incantarea reprezentanţilor clasei mijlocii care le comandau şi care stfel deveneau patroni de artă. Printre aceştia se remarcă Johannes Vermeer (1632 - 1675), ale cărui lucrări, cum ar fi Vedere din Delft (1660?, Mauritshuis, Haga), deşi de mici dimensiuni, acordă o semnificaţie particulară spaţiului ordonat şi sunt adevărate capodopere ale efectelor luminoase.

Arta rococo,

care a debutat în Franţa şi Germania începutului de secol XVIII, a fost în multe privinţe o continuare a barocului, mai ales când ne referim la jocul de umbre şi lumini şi la mişcarea compoziţională. Totuşi, stilul rococo este mai ludic, chiar inclinat către frivolitate, adecvat mai ales decoraţiilor, aplicate mai ales la acele hôtels pariziene, locuinţe rezidenţiale ale aristocraţiei franceze. Printre artiştii rococo se remarcă Antoine Watteau (1684 - 1721), cunoscut în special pentru imaginile sale diafane, eterice, cu amanţi îmbrăcaţi elegant, ce participă la acele fêtes galantes (reuniuni mondene în aer liber), la moda în acea vreme. La fel de frecvente erau şi scenele idilice, pastorale şi mitologice, unde apăreau femei graţioase şi nonşalante şi amintim aici artişti ca: François Boucher (1703-1770), Jean-Honoré Fragonard (1732-1806) şi Jean Siméon Chardin (1699-1779). În Germania, stilul rococo este ilustrat de opera pictorului de origine italiană, Giovanni Battista Tiepolo (1696-1770). Frescele sale de tavan, pline de artificii iluzioniste, decorează celebra sala de recepţie Kaisersaal a palatului episcopal de la Würzburg (Reşedinţa din Würzburg). În deplin sincronism cu evoluţia rococo de pe continentul european se află şi opera artistului englez William Hogarth (1697-1764), ale cărui picturi moralist-narative satirizau moravurile epocii, un exemplu în acest sens constituindu-l lucrarea Marriage à la Mode (1745), care prezintă efectele dezastruoase ale unei căsătorii din interes. Thomas Gainsborough (1727-1788) şi Joshua Reynolds (1723-1792), urmând linia trasată de van Dyck, se concentrează asupra portretizării aristocraţiei engleze.

Neoclasicismul

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc o revoluţie în pictură, când exuberanţa stilului rococo este înlocuită de sobrietatea neoclasicismului. La aceasta a contribuit un anumit context istorico-social. Săpăturile arheologice efectuate pe la mijlocul secolului, în Italia şi Grecia, au scos la lumină diverse clădiri antice, care au servit drept inspiraţie pentru arhitecţii englezi şi francezi. De asemenea, în 1755, istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) publică celebrul său eseu Gedanken über die Nachahmung der Griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst ("Gânduri asupra imitaţiei operelor greceşti în pictură şi sculptură") în care aducea elogii sculpturii clasice greceşti. Această scriere a influenţat patru mari artişti care locuiau pe atunci în Roma: scoţianul Gavin Hamilton (1723 - 1798), germanul Anton Rapahel Mengs (1728 - 1779), elveţianca Angelica Kauffmann (1741-1807) şi americanul Benjamin West (1738-1820). Toti aceştia au creat lucrări bazate pe literatura clasică. Dar contextul istorico-social al acelei perioade a fost marcat mai ales de frământarile sociale ale acelei perioade, care au culminat cu Revoluţia franceză. Cel mai însemnat promotor al neoclasicismului a fost pictorul francez Jacques Louis David (1748-1825). Influenţat de clasicismul ce caracterizează opera lui Poussin, în perioada petrecută la Roma, David îşi formează un stil sobru în concordanţă cu idealurile Revoluţiei franceze. Astfel, lucrări ca Jurământul Horaţilor (1784 - 1785, Luvru) insuflă patriotism sau altele ca Moartea lui Socrate (1787, Metropolitan Museum of Art), promovează stoicismul şi sacrificiul de sine. Nu numai subiectele făceau parte din istoria antică şi mitologia clasică, dar şi modul de redare amintea de sculptura acelei perioade. Succesorul strălucit al lui David a fost Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), a cărui seninătate a tonului şi a liniei, dar şi atenţie acordată detaliului - cum este cazul portretului Contesa d'Haussonville (1845, Frick Collection, New York) - se identifică cu tradiţia academică a Franţei. La Ingres întâlnim şi trăsături ale curentului ce succede neoclasicismul şi anume romantismul, lucru vizibil mai ales în numeroasele sale reprezentări de odalisce (concubine într-un harem). Printre pictorii influenţaţi de David putem aminti şi câteva femei: Adélaïde Labille-Guiard, Marie-Guillemine Benoist şi Constance Marie Charpentier.

Secolul al XIX-lea

Romantismul

Succesoare imediată a neoclasicismului, romantismul introduce gustul pentru medieval şi mister, dar şi pentru pitorescul şi sublimul din natură. Rolul jucat de imaginaţia individuală ce dă libertate emoţiei şi sentimentelor înlocuieşte abordarea intelectual-raţională a neoclasicismului.  Franţa Succesorul lui David, care marchează cotitura către romantism, a fost discipolul său, Antoine-Jean Gros (1771-1835), celebru mai ales pentru portretele lui Napoleon. Colegul lui Gros, Théodore Géricault (1791-1824) este renumit pentru redarea spectaculoasă şi monumentală a evenimentelor acelei epoci. Capodopera sa, Răpirea meduzei (1818-1819, Luvru), reliefează atât suferinţa supravieţuitorilor unui naufragiu, dar şi eroismul acestora. Eugène Delacroix (1798-1863) tratează tema suferinţei umane în lucrări străbătute de un intens fior dramatic, precum: Masacrul din Chios (1822 - 1824), Libertatea conducând poporul (1830), ambele expuse la Luvru. Delacroix s-a inspirat nu numai din literatură, precum ceilalţi romantici, dar şi din călătoriile întreprinse în Orientul Mijlociu. Tehnica sa de a diviza culorile (utilizarea de picături fine de pigment pur) este reluată ulterior de impresionişti la sfârşitul secolului al XIX-lea. Alţi pictori romantici francezi şi-au îndreptat atenţia către peisaje pitoreşti şi scene sentimentale ale vieţii rurale. Unul din aceştia a fost Jean-François Millet (1814-1875), care asemeni multor mari artişti, s-a stabilit în satul Barbizon, lângă Paris. Printr-un sentiment de adoraţie faţă de natură, acesta transforma ţăranii în adevărate simboluri creştine. Jean-Baptiste Camille Corot (1796-1875), şi acesta vizitator frecvent al Şcolii de la Barbizon, înfăţişează aspectele lirice ale naturii prin peisaje caracterizate printr-o tonalitate argintie a culorilor.

Anglia

Şi în Anglia înfloreşte pictura peisajelor romantice. Debutul are loc la începutul secolului al XIX-lea cu operele lui John Constable (1776-1837) şi Joseph Mallord William Turner (1775-1851). Deşi diferiţi ca stil, cei doi erau preocupaţi de redarea efectelor de lumină şi a atmosferei. Deşi avea o abordare punctuală şi ştiinţifică, Constable realizează tablouri poetice, care elogiau viaţa rurală liniştită. Turner s-a orientat către sublimul fenomenelor naturii dezlănţuite. Modul în care utiliza culorile şi reda lumina avea să influenţeze impresionismul francez de mai târziu. Caspar David Friedrich, Doi oameni contemplând luna, 1819 [modifică] Germania Cel mai mare pictor romantic german a fost Caspar David Friedrich (1774-1840). Peisajele au constituit modul său favorit de a se exprima. A combinat transcendentalul imaginii cu misticismul religios, înfăţişând pământul, natura suferind transformări şi mai ales în situaţii-limită, cum ar fi în lumina dimineţii sau a amurgului sau în condiţii de ceaţă etc. În mod similar, Philipp Otto Runge şi-a dedicat cariera reprezentării peisajelor mistice. [modifică] America Primul pictor american cu adevărat romantic a fost Washington Allston (1779-1843). Picturile sale sunt misterioase, meditative, evocative sau înclinate către reverie poetică. Ca şi alţi romantici, s-a inspirat din religie şi din literatură. În perioada 1820 - 1880, se disting artiştii şcolii Hudson River. Pânzele acestora exprimă admiraţia faţă de frumuseţile naturii americane. Thomas Cole (1801-1848), cel mai valoros dintre aceştia, adaugă scenelor puternice implicaţii morale, lucru vizibil mai ales în seria sa de cinci picturi epic-alegorice Evoluţia imperiului ("The Course of Empire", 1836, New-York Historical Society, New York) Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, începe să se manifeste o nouă tendinţă în pictura romantică americană, numită luminism, care se caracterizează prin interesul acordat efectelor atmosferice ale luminii difuze. John Frederick Kensett (1816-1872), Martin Johnson Heade (1819 - 1904) şi Fitz Hugh Lane (1804 - 1865) sunt câţiva din artiştii acestui nou concept. La fel ca în perioada timpurie a Şcolii Hudson River, şi aici apare ideea prezenţei divinităţii în natură. Alti artişti, ca Frederic Edwin Church (1826-1900) şi Albert Bierstadt (1830-1902), au înfăţişat scene spectaculoase din jungla sud-americană şi din Vestul sălbatic. Goya, Saturn devorându-şi fiul, 1819- 1823 Muzeul Prado, Madrid [modifică] Alte stiluri ale secolului al XIX-lea Deşi romantismul a fost mişcarea dominantă în arta secolului al XIX-lea, au existat pictori care nu pot fi încadraţi ca aparţinând acestei mişcări. De exemplu, Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828), cel mai mare pictor spaniol al secolului menţionat, nu poate fi definit prin niciun curent artistic. Primele sale lucrări au elemente din stilul rococo, ca spre sfârşitul carierei, arta sa să devină expresionistă şi halucinatorie. În cazul portretizării familiei regale, unde avem ca exemplu lucrarea Familia lui Carlos al IV-lea (1800. Prado), foloseşte stilul lui Velázquez din Las meninas, incluzând şi imaginea proprie în cadrul acestei picturi. Dar, spre deosebire de Velázquez, pictura lui Goya n-a fost niciodată obiectivă, imaginile sale fiind încărcate cu puternice valenţe psihologice. Gustave Courbet, Spărgătorii de piatră, 1849 [modifică] Realismul Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pictorul francez Gustave Courbet (1819-1877) respinge atât neoclasicismul, cât şi romantismul şi proclamă o nouă mişcare, realismul. Nu îl interesa pictura cu subiecte istorice, portrete de şefi de stat sau subiecte de tip exotic. Consideră ca artistul trebuie să fie realist, să reflecte evenimente cotidiene, la care să participe oameni obişnuiţi. Mediul ales de Courbet pentru multe din pânzele sale îl constituie satul său natal, Ornans. Pictează muncitori construind o şosea, orăşeni participând la funeralii sau oameni stând la masă şi care ascultă muzică sau fumează. Alţi pictori care pot fi consideraţi realişti sunt: Honoré Daumier (1808-1879), cunoscut mai ales pentru litografiile care reflectă scene de pe străzile pariziene, Jean François Millet (1814-1875), care aparţinea Şcolii de la Barbizon, artist realist de factură socială.

Paris

Impresionismul

Édouard Manet (1832-1883) a fost un inovator al anilor 1860, stilul său fiind considerat ca precursor al impresionismului. Ca şi Courbet, subiectele tratate aparţineau vieţii cotidiene. Multe din teme şi moduri de compoziţie au fost împrumutate de la maeştri ca Velázquez şi Goya. Dar noutatea introdusă de Manet, pentru care este considerat primul pictor modern, constă în utilizarea tuşeelor libere, schematice, prin care se obţineau mari pete de culoare, juxtapuse fără tranziţie între ele. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cel mai însemnat reprezentant al acestui nou curent a fost Edgar Degas (1834-1917). A tratat cu predilecţie subiecte în mişcare, redate ca şi cum erau surprinse cu o cameră ascunsă. Stilul său este influenţat de arta fotografică şi de stampele japoneze, aflate la modă în acea perioadă. Picturile sale cu dansatoare, muzicieni, spălătorese, femei făcând baie, apar la prima vedere neglijent elaborate, dar compoziţia, de multe ori sugerând mişcarea prin asimetrie, este opera unui studiu profund. Degas se mai remarcă şi prin modul de utilizare a pastelurilor, acea suprapunere de culori intense care conferă puternice efecte vizuale. Stilul impresionist a fost dezvoltat de şi alţi pictori, care au studiat efectele luminii asupra obiectelor, modul cum lumina coloreaza umbrele şi dizolvă obiectele. Aparenta neglijare a formelor şi utilizarea de tuşeuri separate de culori pure - ce venea în contradicţie cu stilul academic predominant în acea perioadă - toate acestea au contrariat atât publicul, cât şi criticii de artă. Abia peste două decenii, Claude Monet (1840-1926), devenit lider al mişcării impresioniste, dobândeşte justa recunoaştere a valorii sale. Tema sa predilectă este peisajul, pe care îl redă în diferite anotimpuri şi stări ale vremii. Surprinde efectele sclipitoare ale luminii asupra copacilor, dar şi strălucirea monotonă a urmelor de paşi în zăpadă. Ultimii ani ai carierei îi dedică redării splendorii grădinilor, mai ales celei din jurul casei sale de la Giverny, unde puternica strălucire a luminii şi culorii dau senzaţia inedită de evanescenţă. Alţi mari inovatori ai impresionismului au fost Camille Pissarro (1830-1903) şi Pierre-Auguste Renoir (1841-1919). Motivele favorite ale lui Pissaro erau peisajele, scenele cu râuri, strada pariziană şi muncitorii aflaţi la lucru. Renoir are aceleaşi teme ca şi Pissaro sau Monet, dar realizează şi un mare număr de portrete şi nuduri-femei, care devin foarte celebre. Spre deosebire de ceilalţi impresionişti, care se ocupau de efectele tranzitorii, schimbătoare ale luminii, Paul Cézanne (1839-1906) studiază aspectele eterne ale naturii, explorând principiile sale structurale. Preocuparea sa pentru formele geometrice a stimulat apariţia şi evoluţia de mai târziu a cubismului.

Post-impresionismul

Georges Seurat (1859-1891) dezvoltă, în cadrul impresionismului, o noua tehnică numita pointilism, pe care o aplică în multe lucrări ale sale, dintre care cea mai celebră este Duminica dupa-amiaza pe insula "Grande Jatte" (1884 - 1886, Institutul de Artă din Chicago.) La sfârşitul secolului al XIX-lea, trei mari artişti au manifestat influenţe impresioniste: olandezul Vincent van Gogh (1853-1890) şi francezii Paul Gauguin (1848-1903) şi Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901). Ca şi Pissaro, van Gogh experimenteză divizarea culorilor. Aplica stropi strălucitori de culoare pură, conferind picturii sale o puternică expresie emoţională. Pictura sa avea să influenţeze expresionismul, curent ce va apărea în nordul Europei la începutul secolului al XX-lea. Şi opera lui Gauguin prezintă distorsionări ale liniilor şi culorilor, dar este diferită de cea a lui van Gogh, fiind mai degrabă simbolistă decât expresionistă. Astfel, Gauguin devine figura centrală a unui nou curent, denumit sintetism sau simbolism. Toulouse-Lautrec pictează figuri şi siluete umane, cum ar fi: cântăreţi, dansatori, actori şi prostituate, opera sa devenind o expresie a decadenţei sociale a Parisului. [modifică] Secolul al XX-lea [modifică] Perioada antebelică În aceasta perioadă, în Europa au apărut noi curente ca: fauvismul, expresionismul, cubismul, futurismul, constructivismul, neoplasticismul, dadaismul şi suprarealismul. În Statele Unite au apărut mişcări ca sincronismul şi precizionismul.

Fauvismul

În jurul anului 1900, artiştii din Franţa şi Germania au devenit interesaţi de arta popoarelor primitive. Astfel, Gauguin, printr-o abordare orienată către decorativ (asemănătoare artei aborigenilor) creează o nouă mişcare, numită fauvism (de la francezul fauve, "sălbatic"), al cărei lider devine Henri Matisse (1869-1954). Alti exponenţi ai acestui curent sunt: André Derain (1880-1954), Georges Braque (1882-1963) şi Maurice de Vlaminck (1876-1958). Edvard Munch, Ţipătul (1893), Galeria Naţională, Oslo [modifică] Expresionismul Pentru detalii, vezi: Expresionism. În cadrul acestui curent artistic, pictorii sunt preocupaţi de redarea sentimentelor, a senzaţiilor subiective şi nu a realităţii exterioare. În Germania, au apărut succesiv două grupări expresioniste: Die Brücke ("Podul") (1905 - 1913): Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938), Karl Schmidt-Rottluff (1884-1976), Erich Heckel şi Emil Nolde (1867-1956); influenţaţi de Edvard Munch (1863-1944), aceştia explorau suferinţa umană, starea de tensiune, angoasă, într-un stil asemănător fauvismului. Der Blaue Reiter ("Călăreţul albastru") (apărută în 1911): Franz Marc (1880-1916), Vasili Kandinski (1866-1944), August Macke, Gabriele Münter, Paul Klee (1879-1940) şi Alexej von Jawlensky. Aceştia porneau de la arta aborigenilor şi de la folk art. [modifică] Cubismul Pentru detalii, vezi: Cubism. Inspiraţi de abordarea geometrizantă a lui Cézanne a peisajelor şi naturilor statice, între 1907 şi 1914, Pablo Picasso (1881-1973) şi Georges Braque (1882-1963) dezvoltă stilul cubist. Acest nou stil va domina lumea artistică a secolului al XX-lea, evidenţiind pictura plană, a suprafeţelor şi respingând perspectiva tradiţională a distanţei sau clarobscurul. Alţi pictori cubişti: Fernand Léger (1881-1955), Robert Delaunay (1885-1941), Sonia Terk Delaunay (1885-1980), Juan Gris (1887-1927). Un grup de artişti italieni, Gino Severini (1883-1966), Umberto Boccioni (1882-1916), Carlo Carrà (1881-1966) şi Giacomo Balla (1871-1958), au modificat stilul cubist şi au creat o nouă direcţie, numită ulterior "futurism".

Abstracţionismul

Arta abstractă a apărut în Germania, Statele Unite şi Rusia în a doua decadă a secolului al XX-lea şi a evoluat în mai multe direcţii. Astfel, Kazimir Malevici (1878-1935) porneşte de la cubismul francez şi ajunge la o supremaţie a abstractului, pe când alţi pictori ruşi, ca Aleksandr Rodcenko şi El Lissitzky, au evoluat către constructivism. În urma contactului cu stilul cubist, olandezul Piet Mondrian (1872-1944) inventează un nou stil, numit, neoplasticism, care ulterior avea să influenţeze pictura geometrizantă abstractă americană din anii '30. [modifică] Dadaismul Pentru detalii, vezi: Dadaism. În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918), la Zürich, o grupare de artişti dezgustaţi de valorile burgheze, găsesc un cuvânt, aparent fără sens, dada, care să descrie starea lor de protest şi acea artă pe care urmau să o creeze sfidând orice normă sau criteriu estetic preconceput. Cel mai cunoscut pictor dadaist francez, Marcel Duchamp (1887-1968), îşi exprimă dezaprobarea faţă de arta care să produca plăcere în mod gratuit şi, în semn de protest, adaugă o mustaţă celebrului portret al Mona Lisei a lui Leonardo da Vinci. Alti artişti dadaişti: Francis Picabia (1879-1953), George Grosz (1893-1959) şi Max Ernst (1891-1976).

Suprarealismul

Multe din operele dadaiştilor sunt create accidental, la întâmplare, fără un studiu prealabil. Metoda a fost adoptată şi de succesorii acestora, suprarealiştii. Termenul de suprarealism a fost introdus de scriitorul André Breton (1896-1966), care a elaborat manifestul acestui nou curent care punea în prim plan inconştientul şi visul în cadrul creaţiei artistice. Cei mai cunoscuţi pictori suprarealişti au fost: Max Ernst (1891-1976), Salvador Dalí (1904-1989), Joan Miró (1893-1983), René Magritte (1898-1967), Jean Arp (Hans Arp) (1887-1966) şi André Masson. Pablo Picasso, Guernica (1937) - Museo Nacional de la Reina Sofia, Madrid [modifică] America antebelică În jurul lui 1900, artiştii americani, ca Maurice Brazil Prendergast (1858-1924) şi Childe Hassam (1859-1935), erau grupaţi în cadrul mişcării impresioniste şi aveau ca subiect de studiu reprezentanţii claselor de sus ale societăţii. Un alt grup de artişti, printre care Robert Henri (1865-1929), John Sloan (1871-1951) şi George Bellows (1882-1925), resping acest tip de artă şi portretizează, cu un realism viguros, viaţa străzilor citadine. Aceştia din urmă formează aşa-numita Şcoală Ashcan. În urma expoziţiei internaţionale de artă Armory Show (1913) din New York, artiştii americani iau contact cu avangarda europeană. Astfel se creează sincronismul, un stil abstract, care se caracterizează prin ritmul şi precizia culorii, aplatizarea cubistă a obiectelor. Artiştii cei mai remarcabili ai acestei perioade sunt: Marsden Hartley (1877-1943), Joseph Stella (1877-1946), Arthur Garfield Dove (1880-1946), Charles Sheeler (1883-1965), Georgia O’Keeffe (1887-1986) şi Stuart Davis (1892-1964). În perioada anilor '30, unii artişti americani reacţionează împotriva influenţelor străine şi se orientează către portretizarea scenelor americane. Astfel, Grant Wood (1892-1942) este inspirat de viaţa rurală, Ben Shahn (1898-1969) dă o tentă politică portretelor sale citadine din perioada Marii crize economice, în timp ce marele pictor realist american, Edward Hopper (1882-1967), redă singurătatea individuală în atmosfera marilor metropole sau micilor orăşele.

Perioada postbelică

După cel de-al Doilea Război Mondial (1939 - 1945), artiştii americani s-au afirmat elaborând noi stiluri sau dezvoltându-le pe cele apărute în alte ţări. Este vorba de expresionismul abstract, op art şi pop art, fotorealism şi minimalism.

Expresionismul abstract

Un rol important în apariţia acestui nou stil l-a jucat prezenţa suprarealiştilor refugiaţi din Europa în SUA. Jackson Pollock (1912-1956), Willem de Kooning (1904-1997), Hans Hofmann (1880-1966) şi alţii explorează inconştientul şi tehnicile creaţiei accidentale, promovând automatismul suprarealist şi expresionismul. Alţi expresionişti abstracţi, ca Mark Rothko (1903-1970) şi Barnett Newman (1905-1970), dezvoltă pictura marilor pete de culoare, aplicând pe pânză mari întinderi cromatice modulate. [modifică] Arta op şi arta pop Pentru detalii, vezi: Op art şi Pop art. În anii '60, au fost iniţiate noi stiluri şi mişcări artistice. Unii pictorii au continuat calea abstracţionismului, ca în cazul lui Victor Vasarély (1908-1997), pictor maghiar, celebru prin lucrările sale de tip op art. Acolo unde op art realizează iluzii optice, pop art, aşa cum apare în opera iniţiatorului acestui stil, Richard Hamilton, este reprezentarea efectelor lor. Artiştii pop îşi extrag tematica din afişe, filme şi obiecte banale, cotidiene. Cei mai cunoscuţi artişti pop americani sunt: Robert Rauschenberg (1925-2008), Jasper Johns (n. 1930), Jim Dine (n. 1935), Roy Lichtenstein (1923-1997), Tom Wesselmann, James Rosenquist şi Andy Warhol (1928 - 1987). [modifică] Pictura neorealistă Ironia imaginilor pop art pregăteşte drumul pentru renaşterea picturii realiste. Acest nou realism devine o tradiţie în arta americană, curent în cadrul căruia se afirmă pictori ca: Thomas Eakins (1844-1916) şi Andrew Wyeth (1917-2009). În perioada anilor '70 şi '80, artiştii care au atras atenţia publicului au fost cei care au asimilat preocupările estetice ale artei abstracte. Fotorealismul se bazează pe tehnica fotografică, ajungând la o pictură realistă, precisă, detaliată, precum imaginile citadine realizate de Richard Estes (n. 1932). Figurile nude, riguros structurate ale lui Philip Pearlstein şi imaginile bidimensional-aplatizate ale lui Alex Katz (n. 1927) şi Wayne Thiebaud (n. 1920) exprimă un ton realist rece, abstract.

Noi tendinţe abstracţioniste

După subiectivismul acut al impresionismului abstract, pictura abstractă dobândeşte mai multă puritate impersonală, riguroasă şi formală. Punctul culminant al acestei tendinţe îl constituie minimalismul: pictura este redusă la reprezentarea unor simple forme geometrice, modele care se repetă ritmic sau simple culori. Cei mai de seamă exponenţi ai minimalismului pot fi consideraţi: Kenneth Noland (n. 1924), Larry Poons (n. 1937), Robert Ryman (n. 1930) şi Brice Marden (n. 1938). În lucrările lui Frank Stella (n. 1936) şi Al Held (1928 - 2005) evoluează un abstracţionism dur, tăios. Acel dictum al lui Marcel Duchamp, conform căruia pictura "trebuie să servească spiritului" genereaza o artă conceptuală care se rezumă la un singur cuvânt sau afirmaţie teoretică.

Europa postbelică

Printre marii exponenţi ai picturii postbelice europene se numără artistul francez Jean Philippe Arthur Dubuffet (1901-1985), ale cărui lucrări se inspiră din creaţia copiilor şi a psihopaţilor şi pictorul olandez Karel Appel (1921 - 2006) care de asemenea s-a inspirat din lucrările copiilor. În Anglia, figurile agonizante ale lui Francis Bacon (1909-1992) şi imaginile lirice, de inspiraţie citadină ale lui David Hockney (n. 1937) demonstrează vitalitatea picturii figurative engleze. [modifică] Neoexpresionismul În anii '80, un grup de tineri artişti europeni şi americani se revoltă împotriva stilului auster, impersonal, formalist al artei abstracte. Rezultatul constă într-o renaştere a picturii figurative şi narative, numită neoexpresionism. Printre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai noului stil putem menţiona: Anselm Kiefer (n. 1945), Georg Baselitz (n. 1938), Sandro Chia (n. 1946), Francesco Clemente (n. 1952), Julian Schnabel (n. 1951) şi David Salle (n. 1952).


Deschide un cont PayPal imediat! powered by greenfieldblogs.net